Soarta și
prietenii mei mai bogați sunt de vina pentru ca stau la un hotel fabulos de 5
stele. Trebuia sa înnoptez la un 4 stele mititel și drăgălaș însă concetățeni
mei n-au fost mulțumiți de posibilitățile hotelașului și din trei clickuri și
doua telefoane hop hop upgrade la ditamai Casa Medina, monument istoric de pe Carrera
Septima. Seamănă perfect cu Calea Victoriei doar ca e mai lunga, mai mare și
mai frumoasa.
Minunăția de
hotel e construit de arhitectul Santiago Medina din resturile a doua mânăstiri
San Augustin și Santo Domingo mă anunța nenicul mic, cu fata turtita, pomeți proeminenți
și redingota de căpitan iberic care se recomanda drept majordomul meu personal.
Mai redingota ce sa fac eu cu tine? Uitați aici coloanele de piatra, dincolo ușă
capelanului – toate din mănăstiri. Podeaua este chiar podeaua originala pe care
a mers însuși Gonzalez Jimenez de Quesada, întemeietorul Bogotei. Ii scap
niscaiva peso in buzunarul redingotei in schimbul unui mic dejun tranquillo.
Fac cunoștința cu
fructele americii de sud: cherimoya, grandilla, guanabana, guava, lulo ,
mamoncillo….. stați ca nu am terminaaaat, pitahaya, guayaba, curuba, carambolo, maracuia, tomato
de arbol, zapote, feijoa, papaia, badea. Pfuuu.
Am obosit, însă cuplul de
americani in pantaloni scurți, bocanci cu talpa grea și trei aparate foto de
gat, nu. Caută pe net, click-click-click pozează tot, nimic nu e la voia întâmplării.
Oh, my god have you seen this one? Am văzut coconita, de ce sa nu vad. Iau câteva
folosind metoda locala de ales antantichitan-ieși-afara-dumneata cu regretul ca
oricum stau prea puțin in Columbia și nu am timp sa le gust pe toate.
Preferata mea e
lulo dar îmi place mult și sucul de feijoa. Mi se pare ca lulo are un gust de
ananas combinat cu rubarba.
In așteptarea
celebrei cafele columbiene navighez pe marile internetului pe urmele lui don
Gonzalez.
Pare-se ca senor
Gonzalez a plecat sa găsească El Dorado pe Rio Grande Magdalena însă a dat de
tribul muisca care făcea turtoaie din
sare. Nasul lui de explorator veros a mirosit câștigul sigur și baban și a pus
bazele a ceea ce e azi Bogota lăsând restul exploratorilor sa-și frângă gatul
prin meandrele mărețului fluviu Magdalena. Și rău nu i-a fost ca pe lângă sare
s-a dovedit ca zona bogotana are-n pântece și jumătate din smaraldele întregului
mapamond. Ptiu drace, asta da noroc.
De la don
Gonzalez se trage, vezi bine, caroiajul de străzi care seamănă atât de mult cu
Barcelona. Ai calle care se intersectează
cu carrera și care sunt brăzdate ici și colo de diagonal și transversal. Asta daca nu pui la socoteala cei 376 km de ciclorrutas care fac din Bogota unul din
orașele cu cei mai mulți kilometri de pista de bicicleta din lume. Pam. Deși are 7 milioane de bogotani in acte și
vreo 4 in tranzitul zilnic, traficul e mai lejer ca in București.
Cafeaua mă lovește
in moalele capului: zbang!. Tare, aromata îți trezește toate simțurile și te îmbie
la drum. Americanii mei o găsesc prea amara și prea tare. Normal, doar nu o sa
semene cu zemușoara de la starbacs cu care sunt învățați d’mnealor.
La drum plec și
eu caci am, planuri mari azi. Tre sa sui in vârf la Monserrate, al mai înalt vârf
din zona de unde vezi frumos tot orașul. La prânz am rezervare la varianta
bogotana a celui mai bun restaurant din America de Sud: Astrid Y Gaston (Lima).
Seara aparține lui Miguel care a pus la cale una noche maravillosa – ce doamne iartă-mă o însemna și asta.
Bogota este la
2642 de metri de nivelul marii in zona tropicala, recita redingota ieșita parca
de nicăieri in spatele meu. Taxi senor? Por favor. Donde vas? La Monserrate. Aaa, Monserrate. Muy bien, muy bien.
Monserrate e la 3152 metri fata de nivelul marii sa va luați o gecuța senor, sa
nu va fie frig.
Telefericul de la Monserrate e de-o seama cu gara din
Sinaia. La intrare poți sa: a) faci poze cu maimuța recte lama bătrâna in cazul
nostru, b) sa bei un minunat suc de fructe tropicale de la azteci cu tarabe și storcătoare
nespălate din epoca precolumbiana sau c) sa cumperi titicaca (no ofense Titica)
cu leduri pe care trei întreprinzători brahmaputrani le lansează spre cer.
Soarta și
prietenii mei care mai fac atacuri de panica și de la doua bașini mai zgomotoase - n-au vrut sa luam telecabina ca se bălăngănea prea
tare - m-au făcut sa aterizez in același
vagon de funicular cu familia de columbieni ce suie sus-sus la mănăstire. El,
ea, trei băieței și bunica toți descendenți direcți ai civilizației muiscane.
Vagonetele o ia încet in sus tras de cablul de otel. Scârțâie și pufăie din
toate încheieturile mai rău ca un marfar in Făurei. Vagonul, caci bunica
muiscana la început se vaită, dupca care începe sa scoată cate-un icnet înfundat
care se transforma in ditamai țipatul ca apoi sa urle dea binelea cu mâinile încleștate
de balustrada de metal. Mă uit cu un ochi la babontz , cu unul la panicarzii
mei și cu unul la hăul din fata ce se tot mărește pe măsura ce urcam.
Ce zic eu urla,
babontzul zbiară din toți rărunchii , se
da de ceasul morții: puta maaaaadre,
choooochaaa, carechimba!, guevon!, puta
maaaaadre cam pe aceiași intonație pe care bocitoarele din Perișoru duc morții
la groapa. Auzind porcoi de-njurături aia mici se pun sa repete cu voce tare,
sa se-mbrâncească și sa se tăvălească pe jos de ras spre disperarea părinților
care-s strâmtorați, rușinați și total depășiți de situație. Tăvăleala și agitația
copilandrilor nu face bine echilibrului precar al vagonetului care prinde a se mișca
stânga dreapta precum liftul de la Slănic Prahova înainte sa se prăbușească. Paranoia
crește de nu se mai oprește exact ca cozonacul Headvertising.
Soarta face sa
ajungem sus precum am plecat. Singura diferența par a fi pete strașnice de transpirație
la subrațul calatorilor, probabil de la sucul de fructe tropicale. Sau nu. Priveliștea
îmi curata creierul pe loc, am Bogota la picioare. E frumos de îngheți.
Oleacă
mai sus de teleferic e indubitabil, biserica, semn ca nici taica părintele
bogotan nu se lasă mai presus decât preafericiții noștri. Lângă biserica s-au așezat
umăr la umăr doua rânduri de tarabe cu kitchosenii pe model Azuga.
Niște arepa
dubioase stau sprijinite de-un grătar soios. La etajul 1 se odihnesc niște carnați
unsuroși, churros mânjiți cu un fel de ipsos, un sac de cartofiori fierți și niște
sângerete local in forma de țeava pvc, doua găini moarte. La mansarda niște
porumb copt. Un fel de dealu negru columbian.
Un var
bun de-al lui Pablo se agata de umbra mea și-ncepe sa mă coclească. E bun, comparabil cu-n turc începător din marele bazar
din Istanbul. Ia neicușorule o mingiuca cu leduri, o statuie c-o maimuța borțoasa
sau un arc colorat de plastic. Nu mersi, ca nu-mi trebuie. Hai, uite niște
arome nemaivăzute din jungla. Ntzz. Sau un săculeț de medicamente făcute din
iarba culeasa de-o virgina muiscana in nopțile cu luna plina. Ntzz. Ia lemnișorul
pirogravat cu Bogota 2014. Ntzz. Hai uite
niște coca din aia buna, bio, neîntinata cu îngrășăminte.
Taglineul de pe pungă, făcut cu cap, m-a cucerit: alimento natural para humanidad. Vedeți mă, ce-ați avut cu săracul
Escobar?
Uite, scrie
chiar pe punga ca bunul uz al frunzelor de coca poate crea civilizații. Îmi zic
ca ar fi bine sa creez civilizații la mine-n camera cu ușa încuiata, nu așa
aiurea prin vârful munților și bag pungulița in rucsac.
Drumul
înapoi a durat mult mai mult ca la dus. N-a fost chip sa-i mai conving p-ai mei
sa mai pună piciorul in vreun fel de mijloc de transport montan. Iaca așa am
coborât pe jos cele 10258 de scări pentru a mai face niscaiva mișcare. Vreo
jumătate de ora durează drumul însă zău ca merita. Mai ales la vale. Din când
in când întâlnim caravane măgărești conduse de cărăuși care cară la deal coca.
cola. Nici Columbia asta nu mai e ce-a fost, neicușorule!
Astrid y
Gaston e al nșpelea restaurant al lui Gaston Acurio – al mai influent chef din
America de sud, deținătorul vreme de mai mulți ani la rând al titlului San
Pelegrino de cel mai bun restaurant din America de Sud. Gaston Acurio e un fel
de Gordon Ramsey latin iar Astrid e a sa nevasta. Atât de influent – zice bbc
food - încât bucătăria peruana numără timpul in BG -înainte de Gaston și AG
-după Gaston. Iar înainte de Gaston era multa confuzie, prăjeli și ketchup.
Restaurantul
respira modernism, bun gust. Mânați probabil de bunul gust, hoarde de
biznismeni bogotani umplu pana la refuz orice locșor, bineînțeles pe baza de
rezervare.
Nenea Gaston
nu e la cârciuma, doar ce-a plecat spre restaurantul cu numărul 268 însă,
iată-l pe cel mai bun locotenent, chef Francisco Rodriguez. In semn de
prietenie Francisco scoate de sub sorț o mreana columbiana care va fi de-aci înainte
chelnerul nostru si niște păhăruțe mici cu ceva trăscău sud-american:
pisco&mezcal.
Drăcovenia
părea sa fie ceva fiere de balaur-care-scuipa-flăcări. Am simțit-o cotrobăind
printre mațe și mutându-mi ficatul 5 centimetri mai jos. Brr, nene Francisco
adune repede ceva de ronțăit ca mor.
Ca din pământ
apare mreana cea alunecoasă cu un platouaș de pâinici, unt afumat, da! afumat,
si niscaiva chimichurri iute. Plus doua tipuri de meniu de
degustare – tradicion și influencias. De necaz și de durere le-am luat pe
amândouă odată ca cine știe când mai trec eu exact la longitudinea și
latitudinea asta. asta spre bucuria mrenei cea lunecoase.
Am început
cum se cuvine cu un trio de ceviche ușor acrișoare cu aromatizări diferite și
necunoscute mie. L-am apreciat in mod special pe cel din stânga care avea in
plus arici de mare si suc de piersici. Recomandarea
mrenei a fost un SB chilian pe care nenea Parker l-a blagoslovit cu 90 de puncte.
A fost punct ochit, punct lovit.
A urmat un tunido laqueado adicătelea un ton scăldat
intra-un sos bogat cu ceva lime și prune locale, sau corcodele ca nu mi-am dat
seama exact. Am tras concluzia ca as putea manca non stop așa ceva.
Causa e un fel de salata de cartofi interpretata in si bemol care ar conține
printre altele crevete, cartofi, avocado și icre de capelin.
Anticucho
clásico : un fel de frigărui din inima de porc făcute pe grătar cu porumb de
lapte și un fel de ceapa roșie dulce. Superb. Zice-se ca ar avea și un sos
Peruvian ocopa pe care eu nu l-am depistat
însă.
Ecopesca
al vapor e un peste făcut la aburi cu niște legume la plita plus un sosuleț
portocaliu cu gust intens de roșii. Probabil au folosit zeama clara de la
roșii.
Ají de
gallina nu e curry, dar arata ca si cum ar fi. Frumoasa-i culoare vine de la
ardeii galbeni folosiți laolaltă cu nuci pean, ceapa, usturoi, crema de brânza
și măsline peruane. Predomina in gust nota de nuci și ardei. Seamănă oarecum cu
o crema de ardei pe care am făcut-o eu acum mulți ani la un eveniment Electrolux.
Deserturile,
fabulos prezentate, au fost minunate iar eu nu mă prea dau in vânt după desert. Picarones – sunt un fel de gogoșele servite cu
sos răcoritor de verbina și înghețată de vanilie iar suspiro: dulce de leche,
merengue și vin de porto.
Chupeta de fruta – un desert format din doua farfurii și o cutie de
magician. Din cutia de magician cu azot lichid mreana a scos
frumos o înghețată de fructe, pe care trebuie sa o vari in ciocolata și o dai
prin goangele din farfuria alăturată care bănuiesc ca ar fi un soi de quinoa.
Separat nenea magicianul iți mai umple o farfurie cu ceva înghețată carbonica de lămâie peste care tronează o
lingurița de înghețată de fructul-nu-mai-știu-care-din-jungla-amazoniana.
Alta bucătărie,
alte arome. Profund impresionat de jocul dintre dulce, acru si sărat – complet diferit
de variantele asiatice. Jos pălăria senar Gaston.
Mai jos sunt io, când mă dădeam deștept, chiar in momentul in care am vărat
niște zăpadă/înghețata carbonica in gura.
Zenzațieeeee,
va spun. ca mi-aaaaa înghețat creiereeeerul. ce zeeenzațieeee!
ps.
majoritatea pozelor sunt furate de pe unde s-a putut: ba de pe siteul
hotelului, ba de pe siteul restaurantului, ba din telefoanele amicilor mei.
revin cu restul aventurilor culinare si nu numai cat de curând.